Astazi o sa fac vorbire despre un subiect care astazi m-a preocupat foarte mult, anume: traim noi!?!
Ne traim viata din plin sau supravietuim doar, incercand sa trecem peste greutati, sa ocolim necazuri, sa iubim repede si daca este posibil fara responsabilitati?
De dimineata cand te trezesti si pana seara cand te pui in pat, frant dupa o zi plina, poti sa simti ca esti viu? Simti ca vibrezi cu fiecare celula a ta? Iubesti cu pasiune? Simti ca iti arde inima cand ea se uita in ochii tai? Simti ca ai aripi si parca zbori daca iti spune ca iti iubeste felul acela nostim si „ravasitor” in care zambesti?
Cand iti rosteste numele, cand te cheama la telefon, cand te roaga sa te muti mai incolo pe canapea, cand iti mai cere o felie de paine… simti ca esti viu? Simti ca traiesti cu adevarat?
Unele dintre cele mai frumoase momente in cuplu le trecem cu vederea si luam evenimentele rele in considerare atunci cand facem o „retrospectiva”, desi prin acelea am trecut doar supravietuind, nicidecum „traind” intens. Astazi nu va retin mult, dar as vrea sa va las cu acest gand: daca in acest moment, citind aceste randuri, si ascultand melodia propusa, simti ca esti un supravietuitor si nu unul/una care traieste viata din plin, sta in puterea ta sa te schimbi.
Daca nu ai aripi sa te ridici deasupra cotidianului deloc roz in care poate traiesti, ti le imprumut pe ale mele.
Articol din categoria: De suflet
7 comentarii
foarte generos din partea ta; imi place ultima fraza:)
De multe ori am impresia ca doar exist, nu traiesc. Din varii motive. Cel mai des motiv e acela al problemelor curente care ne omoara, ne ingroapa. Asta doar daca le lasam.
Si melodia asta e melodia mea preferata in astfel de momente.
Superba piesa… cat despre articol… cum faci sa ai puterea sa zambesti atunci cand el/ea vine acasa, dupa o zi in care copiii au tras de tine, ai strans toata ziua de prin casa…. si cand el/ea vine acasa iti vine sa ii zici eu semnez condica, de acum ai tu grija de ei sa ma pot relaxa si eu ….. (ce bine e insa ca nu toata zilele sunt asa, dar sunt si zile din acestea si atunci cum faci fata…..????)
E greu, dd… dar numai incercand poti… si crede-ma, daca incerci, asta se vede si se simte. Si asta e ceea ce cauta cel de langa tine, asta e ceea ce vrea sa vada. Si nu mai conteaza daca reusesti sau nu. Si crede-ma… Eu imi doresc atit de mult sa am copii care sa traga de mine. Mi-e un dor dureros de astfel de trairi. Bucurati-va (desi stiu ca e obositor si uneori nu ai rabdarea care ar trebui) ca aveti parte de trairile astea. Si cu stransul de prin casa… Las-o mai moale. Nu e farmacie, nu vine sanepidul in control… Ai copii, asta e. Sint jucarii peste tot. Ma plimbam ieri prin (sau alaltaieri) prin Metro, am ajuns la raionul de jucarii si am inceput sa plang. Imi era dor sa cumpar jucarii, sa le duc acasa si sa ma trantesc pe covor, in mijlocul camerei si sa ma joc cu baiatul meu. Sa ma simt din nou copil. Inca ma simt… dar sa am si cu cine ma juca. Vreau un „fratior”… Bucurati-va…
@tu: welcome pe blogul meu. Scurt si cuprinzator ai fost azi 🙂
@dd: stiu cum e, si sotia mea este la fel acasa cu ei. Seara cand ajung eu e terminata saraca, de oboseala, dar are asa multe de povestit despre ei, ce au mai facut, aia mica ce silabe noi a mai rostit. Nu in fiecare zi, dar incerc cat de des sa am eu grija seara de ei, sa ies cu baiatul meu la plimbare/joaca/skateboarding etc
Nu e usor dar… imi amintesc de sloganul Adidas: „Impossible is nothing.”
@hackeru: inteleg perfect ce zici, la propriu.
no, i’m not