Daca treci prin iad, nu te opri…

… ci mergi mai departe

Sa incepem cu un citat si o piesa muzicala, pe fundalul careia sa citesti mai jos:

>> versurile aici

Conflict in relatieApar cateodata in orice relatie, perfecta, perfectibila sau dezastruoasa, momente in care tot ce fusese greu pana tunci, devine palid, si adevaratul iad se dezlantuie. Ce e de facut?

NU STA ACOLO. Nu te opri la momentul ala! Nu cataloga relatia in sine dupa ultimele zile sau perioada care a dus la acest iad de moment. Mergi mai departe.

Daca mergi pe strada si calci intr-un rahat, nu o sa te apuci sa stai in mijlocul lui sa incepi sa faci dezbatere publica si sa gasesti alti vinovati si motive sau cauze;  si posibile cai de rezolvare. Nu! Nici vorba. O sa mai faci 2-3 pasi si o sa iesi din rahat. Apoi, odata ajuns pe trotuarul uscat sau poate pe un petec de iarba, vei avea grija sa stergi urmele si sa iti vezi de drum, pana gasesti undeva o sursa de apa sa te si speli.

Da, ajungem in relatii sa dam de rahaturi. Unele mai vizibile, evitabile, iar altele mai ascunse, mai dosnice. Depinde pe unde si cu cine umbli. Depinde pe ce drumuri te deplasezi si cat de mult iubesti scurtaturile sau nu.

Scenariu:

==========

Presupuneri

La inceput presupui ca ce vezi,  e ceea ce cauti.

Presupui ca daca a zambit la gluma ta, asta inseamna ca te place.

Presupui ca nu este ca celelalte fete. E speciala, sensibila sau orice altceva care te ajuta sa nu lasi animalul INCA afara.

Presupui ca o sa te intelegi bine cu ea.

Presupui ca o sa aveti o viata linistita si ca o sa te iubeasca fara sa trebuiasca sa mai faci tu ceva.

Presupui ca e prada usoara.

Presupui ca tu nu trebuie sa te schimbi deloc. Deja se vede ca e topita dupa tine, asa cum esti, de ce te-ai schimba? (Ah, acest TU e doar o masca? Oops, am inteles, deci EA inca nu stie.)

Obisnuinta

Te obisnuiesti dupa o vreme cu dragostea si daruirea ei.

Te obisnuiesti cu zambetele si pasiunea ei.

Te obisnuiesti cu starea ei de bucurie cand te vede si cu “sufocatul” de care nu simti ca ai fi totusi stresat.

Te obisnuiesti sa ai casa luna bec si mancarea calda cand ajungi acasa.

Te obisnuiesti sa nu sti unde si cand se platesc cheltuielile la bloc.

Te obisnuiesti sa nu trebuiasca sa tii tu minte la ce ora trebuie scosi copiii de la gradinita sau scoala.

Te obisnuiesti sa ajungi tarziu sau chiar dimineata fara sa auzi reprosuri, cearta sau avertizari cum faceau altele.

Te obisnuiesti sa nu mai dai nimic, doar AI deja tot ce iti doresti, nu?

Te obisnuiesti sa ceri si sa “oferi” orice ca si cum relatia ar fi o afacere sau o negociere.

Fara efort

Fiind deja obisnuit, e tot mai usor si ti se pare chiar natural, sa nu mai faci eforturi. De nici un fel. Pe nici o parte. In nici o circumstanta.

Nu mai faci efort sa asculti si sa intelegi ce isi doreste.

Nu mai depui efort sa ai rabdare.

Nu mai ai energie sa depui eforturi sa pre-intampini starea ei de tristete sau stres.

Nu mai ai chef de eforturi pentru a-ti controla iesirile sau partile din comportament pe care stii foarte bine ca ea le uraste.

Nu mai faci efort sa nu gandesti sau rostesti ce sti ca o raneste. Pentru ca nu-ti mai pasa.

O vrei sa ramana la fel, iubitoare si credula. Fricoasa si dependenta de tine. Cea despre care ai presupus ca va fi prada usoara; cea cu care te-ai obisnuit sa iti indeplineasca orice cerere; cea care fara nici un efort din partea ta, face totul in relatie/casa/familie/educatie/administratie si pat si tu te poti lauda cu rezultatele, fara sa ai insa deloc habar CUM si cu ce SACRIFICII din partea ei primesti tot ce ai.

Surpriza

Intr-o buna zi ceva se intampla. Ii creste gura si vorbeste. Si ti le spune. Ti le revarsa ca o tornada sau cascada.

Intr-o buna zi ii cresc ochi si incepe sa le vada pe toate diferit. Reale. Dureroase.

Intr-o buna zi trece anestezia de „eu si-asa nu pot schimba nimic” sau/si „trebuie sa ma obisnuiesc ca asta e maximul ce il pot primi/avea”.

Intr-o buna zi mamaliga explodeaza.

Intr-o buna zi lacrimile care au cazut ani de zile, uitand deja motivul/motivele pentru care cad, devenind o religie pastrata cu minutiozitate, se opresc din suvoaiele fara tinta si scop si ochii ei rad din nou.

Surpriza!!!!!!!!!! Ce se intampla?!? De unde schimbarea? De ce eu sunt acum ala care trebuie sa presupuna ca ceea cu ce am fost obisnuit pana acum fara efort se termina in mod surprinzator si de acum incolo va trebui sa constientizez ca o relatie nu se hraneste si construieste din unica sursa. E nevoie de doi. Minim 2.

Constientizare

Trebuie sa constientizez ca nu am procedat corect in atatea situatii si circumstante.

Trebuie sa recunosc ca am parte din vina. Poate cea mai mare.

Trebuie sa ma vad culpabil si gresit.

Trebuie sa constientizez ca prea le-am luat pe toate for granted si nu am stiut niciodata, sau de cele mai multe ori, ca WOW-urile mele erau generate de lacrimile ei, de compromisurile cu inima ei care urla impotriva a ce se intampla.

Trebuie sa constientizez toate astea daca vreau sa mergem inainte. Trebuie sa realizez ca directia „oricum” in care ne indreptam era alimentata de refuzul meu de a trece dincolo de zona mea de confort si de a sapa din nou in EA.

Orgoliu ranit

Dar ca sa constientizez toate astea inseamna sa imi las orgoliul meu masculin ranit si terfelit in cenusa acceptarii vinei. Cum sa fac eu as aceva? Oare pot?

Oare am mai mult decat orgoliul meu de re-investit in aceasta relatie?

Oare simte „Te iubesc-urile” mele ca fiind reale si vii, sau spuse din obisnuinta si fara efort?

Ma mai iubeste sau e obisnuita deja ca nu ma voi mai schimba niciodata?

Vina

Pot sa trec peste orgoliul ranit si sa imi caut in inima VINA mea?

Pot sa dau la o parte presiunea a tot ce simt ca trebuie si sa simt ce ar trebui sa simt?

Vina ma impinge sa-mi cer iertare, insa de ce nu o fac?

De ce afirm si recunosc greseala daca nu am si hotararea si initiativa sa imi cer si eu iertare?

=======

De cele mai multe ori e usor sa iubesti, sa te lasi iubit si sa te bucuri de o relatie.

Alteori e greu, e istovitor si stresant.

Asta pentru ca tot ce e bun si rau (mai ales rau) in amandoi, iese la iveala in cuplu.

Asta pentru ca in timp dispar filtrele si mastile si datorita gradului de cunoastere a celuilalt, ajungem sa fim tot mai obisnuiti si mai confortabili in prezenta ei/lui.

Se imputineaza gesturile de dragoste altruista, de iertare, de acceptare si de pace si incepem sa muscam si sa strigam si sa ne ranim.

Ne obisnuim sa fim tratati intr-un anumit fel care ne place enorm, fara sa gandim foarte adanc cum si in ce fel se streseaza sau „depune eforturi” cel de langa tine, ca sa poate oferi ceea ce ofera.

Cand apare surpriza si nu mai simti suvoaiele de gesturi si stari venind spre tine, abia atunci iti pui intrebari si incepi, uneori foarte brutal si ne-natural de rapid, sa „te schimbi”.

Insa nu se schimba acel „te” din „te schimbi” ci doar ce arati in afara, ceea ce partenerul simte ca fiind fals si deci sadeste o si mai mare neincredere.

Solutii? Nu am. Am expus doar un scenariu. Poate nu e aplicabil la relatia ta sau la familia ta.

Poate traiesti exact acum asa ceva.

Poate sti pe cineva care se lupta cu o situatie similara.

Revin la ideea cu care am si inceput: daca treci prin iad, nu te opri. Mergi mai departe. Nu poate fi nimic mai rau ca iadul.

Poate doar sa fie mai bine. Cu sau fara cel/cea care a cauzat iadul curent.

Iubiti-va mult. E destula cearta pe lume.

Some day, when I´m awfully low
When the world is cold
I will feel a glow just thinking of you
And the way you look tonight

Adaugă un comentariu

Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii! Adresa de email nu va fi publicată.