Nu stiu cati dintre voi faceati naveta in liceu, facultate etc.
Imi amintesc de anii de naveta facuti cu trenul. Mai ales iarna, era un frig de trozneau pietrele. Cu trezirea la 4:30 dimineata, plecat pe jos spre gara cu mama, povestind vrute si nevrute. Treceam pe langa case in care altii inca dormeau tun si nu aveau nici o idee de frigul de afara.
Ajungem la gara si asteptand trenul discutam cu mama despre… tricotat (sau cum se zice la Cluj, crosetat). Da, asta faceam pe tren pana la Arad. Drumul cu personalul de 6 fara un sfert dura cam 45 de minute. Oprea in fiecare statie posibila, ba uneori si intre ele… cam asa cum face CFR si azi 🙂
Ne urcam, ne instalam si baga frate… crosetat. Bluze, caciuli, fulare, manusi, orice. Oamenii dadeau comanda si isi aduceau lana la noi acasa si noi „prestam” si livram produsele finite.
Fotografia alaturata, luata la indemnul lui Cristi Manafu de pe pagina de Facebook a Pepsi Romania, intruchipeaza perfect pe mama, intotdeauna in tren cu andrelele si crosetand. Desi azi nu mai e in viata (s-a dus dincolo in seara de Craciun a anului 1999), imi amintesc ca si cum ieri s-a intamplat, totul.
Rasetele, glumele, andrelele, „ochiurile” scapate de mine si care faceau bluza sa aiba gauri, musamaua banchetei din tren (pe care o stergea cu servetel umed de fiecare data, sa nu luam „ceva” :)).
Sfaturile ei, destanuirile mele de adolescent, secretomania cu care discutam despre orice nimic de parca planuiam o schema financiara demna de Soros …
Mi-e dor de ea.
NU mi-e dor de naveta cu trenul.
Voi ati facut naveta cu trenul? Cand? Pe ce ruta?
Iar pentru cei care ati pierdut pe cineva drag, o mica alinare:
Articol din categoria: Generale
4 comentarii
Imi pare rau sa aud….
Mersi. De aia le zic tuturor care inca mai au ambii parinti ca sunt norocosi
Măi, nu prea am ce experienţă să-ţi împărtăşesc. Fu prin 2004 şi „naveteam” cu trenul între Alcala de Henares şi Madrid, circa 30 de kilometri, şi făceam cam 30 de minute. Tot din cauză că oprea în toate staţiile 🙂 Deh, e tren de distanţe scurte, „Cercanias”, nu de mare viteză. Nici nu apucai să-ţi dai seama când ajungi, sincer. Şi eu, pe drum, în general citeam ziarul până la Madrid. Nu e mare lucru. Şi nici mie nu îmi e teamă de navetă, deşi dacă durează mai mult de-o oră drumul, fac ca toţi dracii după o ţigară. 🙂
PS: Îmi pare rău de mama ta. Dumnezeu s-o odihnească!
@Ellunes: deci esti de ceva anisori pe meleagurile straineze.
Mersi!