Emotiile nu au varsta

Astazi, scumpii mei au avut examen la muzica, la scoala populara de arta. Amandoi au trebuit sa invete 3 cantece si sa poata sa bata cateva ritmuri dupa profesor. Socrela a fost cu ei acolo. De la 18:00 de cand am iesit de la work o tot sunam si imi inchidea. Aveam emotii, ma gandeam oare ce fac? Oare se descurca? Oare au gresit ceva? Oare au emotii?

Ma indrept spre casa cu masina insa nu am stare, asa ca intorc si merg pana acolo, sa vad ce si cum. Ajung, pustiu… se terminase de cateva minute toata treaba. Inapoi in masina, viteza pe langa colegii care chefuiau la Beraria Ursus si ma duc acasa.

Sun la usa, imi deschide Hannah:

„Tati sa sti ca ceva groaznic s-a intamplat. Am avut asa de tari emotiile ca nu am mai tinut minte nici un cantecel si am inceput sa plang si un domn mi-a dat o bombonica si am bagat-o in gura si am iesit afara.”

„Si”-urile interminabile ii sunt caracteristice :), cum sa ma supar pe ea? Luca nu a avut probleme, l-a luat cu brio.

Ajunsi acasa, intra amandoi spasiti (el de mila ei, ea de mila ei), se spala pe maini si ii chem la masa. In timp ce le pregateam masa, le-am povestit despre ultima mea serbare la scoala, inainte de revolutie, cand a trebuit sa cand „La Multi Ani iubit conducator” si dupa primele 2 versuri m-am oprit ca nu mai aveam aer.

Intr-adevar, emotiile nu au varsta. Pentru fiecare etapa biologica avem un grad corespunzator de emotii si trac. Fie ca trebuie sa zici doar „Salut!” la scoala unei colege, fie ca trebuie sa „livrezi” un discurs la inmanarea premiului Nobel.

Asa ca va indemn sa va traiti emotiile, fiecare la varsta lui … fara emotii 🙂

Articol din categoria: Parenting