Un week-end la Luncile Prigoanei

Ski Sureanu - Luncile PrigoaneiNe-am hotarat cativa colegi sa plecam in acest week-end spre Luncile Prigoanei. Parintii unei colege de-a noastre au acolo o cabana si au fost foarte draguti si amabili sa ne lase sa petrecem cateva zile  pe proprietatea lor.

Am plecat vineri seara, pe la ora 18:00, deoarece, ca de obicei, niciodata lucrurile nu prea merg asa cum se planuiesc.

Diana inca nu iesise la 17:30 din meeting si cum plecarea era planificata la acea ora, am „navigat” catre Chinezu Dev Center. De acolo ne-am imbarcat in cele 2 autoturisme puse la dispozitie de marinimosii nostri colegi Tibi (da guru of Ski)  si Diana (da frigarui master).

Urmeaza deplasarea anapodizanta si fara vreun simt logistic de sine statator sau impus si pauza de „placinta” la mama lu’ G, acasa la Alba.

Desigur, „instructajul” facut de Man senior e mina de aur: unde sunt sigurantele de la casa, unde e securea, cum se deschide soprul de lemne etc. Ascult cu bagare de seama in timp ce cu un ochi trag o geana la placintele aburinde de pe masa din care ceilalti deja au inceput sa se infrupte zgomotos. Eram intr-o casa calda, cu oameni faini si „copii” flamanzi, care nici pe departe nu au ajuns inca la destinatie.

Cum afara erau minus 8-16 grade, depinde unde si cand verificam temperatura, am zis sa pornim la drum sa nu se raceasca ostenitele noastre motoare. Cu soferii nostri de formula 1, ne era frica sa nu ajungem inainte de momentul plecarii [:))], asa ca i-am dat bice.

Si dai si mana, si dai si baga, panta-n sus, panta-n jos, curba brusca, zbor finut la firul zapezii. Eu eram cu Diana si Georgiana in masina si uneori opream sa il asteptam pe maestrul Tibi care, neavand la el licenta de Photoshop, trebuia sa se tot opreasca sa crackuie sistemu’. 🙂

Bezna era ca o pacla de fum si nu vedeai dincolo de lungimea razelor care se revarsau cutremurande din becurile pe faza scurta (sau lunga), insa in jurul nostru, natura imbracata in alb, linistita, impunea respect.

In cele cateva iesiri afara din masina, oriunde ma uitam in jur nu vedeam decat alb: zapada, stele si nu se auzea nici un sunet. De parca toate cuvantatoarele din jur adormisera de mult. Ti-era frica sa nu bruschezi cu vreun pas sau soapta, templul de tacere al ramurilor batrane, adormite sub tonele de plapuma alba.

Inca o curba, inca un viraj si suntem acolo. „Oare va fi deja croit drum prin zapada? O sa putem parca aproape de casa?”

In seara aia, s-a dormit brutal, crancen, fara vise, toti rupti de oboseala. Dimineata, care mai de care, isi pregateau ustensilele, planul maret fiind sa atace monstrul alb: partiile de la Sureanu.

Am plecat spre locul cu pricina, cu grija pe soseaua ninsa, insa surprinzator de practicabila. Incet-incet, de prin toate zarile, masinutele purtatoare de omuleti cu dor de munte, se aliniau intr-o insiruire indiana. Eram ca soriceii care sunt atrasi de mireasma cascavalului si se lasa purtati, intr-o reala levitatie, catre tinta.

Nu e Kitzbuhel – Austria sau Whistler Blackcomb – British Columbia, insa e curat, functional si se vede ca se straduieste cineva sa le faca romanilor, si aici, cat mai multe, cat mai ieftin si de o calitate cat mai buna.

M-am bucurat sa vad copii, fete si baieti, adusi de parinti la ski, facand miscare si bucurandu-se de soarele si zapada de afara.

Cu placa la Sureanu pe partieIn vremuri in care unii parinti prefera mai degraba sa-si lase copiii sa stea cu ochii pironiti in televizor sau in fata computerului, este imbucurator sa vezi cum altii isi fac timp sa ii invete pe-ai lor sa iubeasca miscarea si natura. Si cu natura ca a noastra, avem din plin ce iubi.

15 ore mai tarziu, toti rupti dupa o zi de zbenguit in zapada, au adormit ca potarnichile, fiecare in vreun cuib gasit gata facut, cald si matasos, meritele fiind ale stim noi cine.

Eu profit de momentul de „acalmie” sa stau jos si sa imi sumarizez gandurile. Nu e un scenariu inventat si nici o poveste utopica. Omenia si caldura din sufletul celor care ne primesc in „casa” lor ma impresioneaza. Nu iti trebuie diplome de la scoli inalte sau ore de antrenament psihologic, sa poti recunoaste din prima ospitalitatea veritabila si altruismul. Le multumesc din nou pe aceasta cale!

Beneficiem, iata, de mai mult decat o primire calda, adancim relatii si ne apropiem oameni. Daca spui doar turism montan sau orice cuvant care ar duce spre aspectul de business al acestei activitati, ai ciunti nedrept din aura sufleteasca cu care acesti oameni ne-au primit in casa lor.

In soba arde focul, e cald si bine. Suntem departe de orice zgomot, de task-uri si responsabilitati. In imensitatea alba din jurul nostru, suntem pierduti si contopiti cu natura. Pentru cateva ore lasam creierul sa nu mai primeasca alte misiuni, ganduri si planuri, ci doar sa respire aerul proaspat.

Va recomand, cat inca mai este zapada si puteti, sa veniti la Luncile Prigoanei si sa va bucurati de natura lasata de Dumnezeu, sa faceti miscare si sa va oxigenati sangele.

Poate asa, imbinand roboticul stil de viata pe care il ducem zilnic, cu incursiuni in oazele de frumusete naturala care exista la doi pasi de noi (doar sa deschidem ochii), o sa putem sa ne numim din nou suflete – nu angajati, oameni – nu rotite intr-un mecanism si inimi – nu strategii pe doua picioare.

Spor la trait frumos!

UPDATE [14-Feb-2012] – am gasit si alte poze si le-am urcat pe Facebook. Enjoy!

2 comentarii

  1. cat am mai putut sa rad la paragraful ala cu instructiunile lui G si placintele, stiu exact ce ai simtit :))

    • Stiam ce gust au si nu vroiam nici sa nu-l respect pe tatal tau care imi zicea ce si cum, dar si asteptam cu nerabdare sa ma asez si eu la „infulecat” 🙂

Adaugă un comentariu

Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii! Adresa de email nu va fi publicată.