Care e amintirea ta cea mai tare dintr-un avion?

Adrenalina

Aveam de discutat afaceri cu Meşterul. Aşa că am plecat către el, am ajuns într-un sfârşit şi am parcat în curtea largă, plină de multe alte maşini. Am terminat repede, comunicarea între mine şi Meşter este bună, ne înţelegem repede şi ne încredem unul în celălalt, aşa că nu am avut de ce să o lungim. Auzi, zice el, privind afară pe geam, hai să facem un zbor, vremea e bună, iar eu m-am săturat de birou. Şi n-am mai zburat de mult. Am încuviinţat bucuros din cap. Cum poţi accepta o astfel de propunere altfel decât cu bucurie?
Plecăm către aerodrom cu maşina lui, conduce cu grijă, viteza legală, aproape plicticos, mi se pare interesant, aşa conduc toţi zburătorii pe care eu îi cunosc, ce să însemne asta, înseamnă că preţuiesc viaţa, că se feresc să fie smulşi prosteşte cerului, înseamnă că n-au nimic de demonstrat nimănui, ştiu că graba în aviaţie este aducătoare de nenorociri, această atitudine se prelungeşte şi la sol, vine stăpână şi egală din subconştient, o înţeleg dar nu ştiu s-o explic mai mult de atât.
Ne împresoară atmosfera caldă a aerodromului, cu vorbe puţine, oameni ocupaţi, reguli, multe păsări dormitează aliniate pe trei-patru rânduri în marginea pistei înierbate, niciodată nu am văzut atât de multe avioane pe Clinceni, altele picotesc în hangar, câteva vibrează mărunt, nerăbdătoare să-şi împlinească rostul de avioane, elicele lor aruncă scântei de lumină…
Suntem deja legaţi în chingi, motorul se încălzeşte, cineva ia calele de la roţi, Meşterul închide şi zăvoraşte cupola, ne ajustăm căştile radio, aşez cu grijă tălpile lângă palonier, gata, temperatură e, curent e, presiune la ulei, toate bune, scurtă conversaţie cu turnul, nu pricep o iotă din mormăiala celui din turn, avionul porneşte legănat, cum avem liber la decolare nu mai oprim în capătul pistei, aliniere din mers, flapsuri, pas elice, gaz, tracţiunea ne lipeşte de scaune, Meşterul ţine manşa cu două degete, o mişcă fin, îi pândesc mişcările, deja altimetrul arată 200 metri, stabilizează acolo, virăm către zona de lucru râcâind câmpurile cu o aripă.
Cum poţi zbura tu cu târlia aia, te bate vântul şi te scutură în toate părţile, mă căinează Meşterul, dau neutru din cap privind în jos, sub noi alunecă încet complicate figuri geometrice, nu înţelege dacă nu zboară cu târlia, are gustul ei, avionul are gustul sau, planorul şi paraşuta tot aşa, Dumnezeu mi-a ajutat să le gust pe toate, nu e momentul să-i ţin o prelegere pe tema asta…
Zborul este egal, în cele din urmă ne plictisim amândoi, cât mai rezistă să zboare aşa, nu mai rezistă mult, vedem undeva aruncată în câmp o casă, este legată de şosea cu ombilicul gălbui al unui drum de pământ, hai să vedem ce-i acolo, Meşterul pune botul avionului pe ea, ne apropiem, felurite acareturi împrejurul casei, coboară, trecem la 20-30 de metri peste gospodăria solitară, aplecaţi deasupra unui cazan sau butoi, nu văd bine, două femei şi un bărbat, umăr la umăr, una dintre femei ridică ochii spre noi, Meşterul virează şi accelerează puternic, urcăm răsturnaţi pe stânga, fii atent, le punem puţin sângele în mişcare, zice el vesel, nu ştiu ce înseamnă asta, avem acum 150 de metri, ne intoarem spre gospodăria solitară, scoate frânele şi împinge manşa, cercul elicei acoperă ograda, înteţeşte picajul, corectează continuu din manşă, alcătuirile gospodăriei se măresc, ne apropiem, toţi trei au ridicat feţele spre noi, aşteaptă curioşi, ne apropiem vertiginos, tot mai multe detalii, din cazan ies aburi, cei trei încep să se agite, ne privesc încă neîncrezători, mă crispez, strâng să rup mânerul de dural aflat în dreapta mea sub şarniera cupolei, le văd clar feţele acum, schimonosiţi se spaimă se aruncă pe burtă care încotro, exact ca într-o piscină, când credeam că ne înfigem în cazanul aburind Meşterul trage de manşă, prelung şi ferm, atunci se întâmplă o chestie neplăcută, mi se deschide gura, mandibula îmi atârna stupid, n-o pot controla, pielea feţei se scurge şi ea pe obraji în jos, cleioasă, stomacul doare, boare pe ochi, mă întorc cu greu în scaun, deja suntem departe, îi văd pe deasupra ampenajului, cei trei stau încă trântiţi pe burtă prin curte, ai văzut ce vioi sunt, râde cu poftă Meşterul, eu încă nu m-am adunat, încerc o scurtă senzaţie de greaţă, urcăm iarăşi, 200 metri, Meşterul încă se amuză de spaima celor de jos.
Lucrurile se aşează încet-încet, îmi revin şi eu, auzi, zice, ăsta-i un avion blând, să vezi ce frumos face în angajare, ce zici, o facem, ai curaj? Nu ştiu dacă am curaj, dar sunt foarte curios să trec prin aşa ceva cu un avion, nu am decât experienta angajării cu parapantă.
Îl privesc cu atenţie, emană calm şi siguranţă, de colţurile gurii şi-a aninat un zâmbet drăcos, aşteaptă răspunsul meu. Ok Meştere, zic, hai să vedem ce-ţi poate maşinăria. Fii atent, să te ţii bine, mai întâi avem nevoie de înălţime de siguranţă, urcăm la 300, să nu te sperii. Nu mă sperii, dar noţiunea de înălţime de siguranţă are pentru mine alte semnificaţii aici, mă gândesc că este cam puţin pentru o astfel de evoluţie, ridic din umeri, credincios zicalei “cui îi e dat să se înece nu moare spânzurat” m-am resemnat, el e pilotul, ştie el mai bine, doar n-o face pentru prima dată. Fie ce-o fi, mă consolez eu, mă gândesc că la înălţimea asta paraşuta nu foloseşte, nici nu avem, deci o grijă mai puţin, strâng mai bine chingile pe mine, apuc zdravăn mânerul de dural, totuşi nu prea ştiu la ce să mă aştept.
Între timp am ajuns la 300 de metri, suntem deasupra unui câmp pustiu, mă uit după linii electrice, nu sunt, fii atent zice Meşterul, încep să reduc viteza, ridic câte puţin botul, 85 de km la ora e viteza de angajare. Mă uit la vitezometru, 85 km/oră este deja în sectorul roşu al cadranului, roşu înseamnă pericol, acum avem 130, începe să reducă, acul alunecă leneş înapoi, Meşterul sta aplecat peste comenzi, se concentrează, sunt atent, 110, 105, 100, mai ridic puţin botul, zice el, trage uşor de manşă, acul sare la 90, alunecarea acului pe sectorul roşu îmi produce nelinişte, avionul începe să se zgâlţâie, viteza scade tot mai încet, maşina pare că se zgreapţănă încercând să se agaţe cu mâini nevăzute de aerul tot mai moale, tot mai indiferent la sforţările ei, încearcă să rămână acolo, începe să nu-şi mai afle locul pe cer, zbuciumul avionului este tot mai mare, la început a fost un tremur fin, acum amplitudinea oscilaţiilor creşte, mi se pare ireal ce se întâmplă, văd cu ochii minţii fileurile de aer rupându-se dezordonat pe aripă, cu mare efort privesc iarăşi vitezometrul, nu-mi place deloc ce văd, totuşi îl privesc fascinat, avem 85 la oră, acum, zice Meşterul, mai trage puţin de manşă şi reduce în acelaşi timp motorul, deodată zbaterea păsării încetează, preţ de o clipă s-a făcut linişte, apoi chingile mi se înfig în umeri, scaunul fuge de sub şezut, stomacul presează plămânii, ne prăbuşim, mă fulgeră arzător gândul, mânerul de dural îmi intră în carnea palmei, cădem liber, uşor lăsaţi pe coadă, nu se mai aude motorul, în locul lui aerul şuieră tot mai veninos în jur, căderea nu se mai termină, e dureroasă, nervii dor de neputinţă încercând să zăgăzuiască instinctul de conservare, ce să faci, unde să te duci, stau cuminte în scaunul meu, presat de centurile de siguranţă, muşchii dor de încordare, e împotriva firii, mă ţin bine, e durere şi desfătare, Doamne, cât mai durează, Meşterul glisează acum pe stânga, pune apoi botul în pământ, ca să luăm viteză, îmi explică liniştit peste şuierul aerului sfârtecat, văd brazdele negre în stânga cabinei, brazdele fug apoi sub cercul şovăitor al elicei, se apropie, Meşterul împinge maneta de gaze, motorul urlă, brazdele sunt aproape, bolovani untoşi lucesc stins, se înfig în parbriz, nu respir, îl pândesc, când strânge bine manşa ştiu ce urmează, cu stânga îmi ţin mandibula, ochii mari, mă încordez, de data asta, deşi redresarea a fost mai dură am suportat-o mai bine, urcăm acum în şandelă, mă orbeşte lucirea albicioasă a cumuluşilor aninaţi mult deasupra noastră, Meşterul împinge scurt manşa, iarăşi senzaţie de neputinţă, stau agăţat în centuri, am senzaţia că voi fi aruncat prin cupolă, iarăşi greaţă uşoară, redresează, suntem la orizontală, altimetrul arata 160 de metri, luăm cap compas către aerodrom, suntem în aer de o oră. Doamne, ce repede a trecut!
Ne apropiem, lucirea molatecă a lacului, Meşterul cere aprobarea de aterizare, turnul mormăie, aşteptăm puţin, alte două avioane sunt în procedura de aterizare, vine şi rândul nostru, tur de pistă, punem roţile pe iarba scurtă, amortizoarele bufnesc posac, derapăm uşor pe câmpul umed, iarăşi mormăielile turnului, avionul cel blând se răsuceşte sprinten şi ne îndreptăm către hangare, oprim la linie, lângă alte avioane, elicea se mai dă odată peste cap şi încremeneşte…
Stăm clipe lungi în cabină, nu spunem nimic, prin vine ne aleargă încă adrenalina, şi bucuria vieţii şi a gândului că vom mai zbura…

Septembrie 2008

Da, frumoasa experienta. Daca te uitai pe Pamanat, observai si linia terminatorului…acea linie care delimiteaza intenericul de lumina!