În activitatea noastră profesională, de „afaceri” sau cum vrei să-i zici, apar uneori momente în care nu are sens „de business” să faci ceva. Și, totuși, simți că „așa trebuie”, că nu poți să ceri bani pentru serviciul respectiv, deși în mod normal ar trebui.
Până la urmă, prestezi servicii și e normal și corect ca să încasezi prețul stabilit pentru ele.
Dar…
Când se ivește acea situație, foarte specifică, pe care nu ai unde să o încadrezi decât ca fiind „disperată” și când ești singura persoană care, prin intervenția sa, poți (literalmente) să ajuți la a ține în viață o altă ființă umană, nu poți spune că te uiți în cealaltă parte.
Evident, nu pot da multe detalii aici, însă când această situație s-a ivit, luni, am mers „pe inimă” și am zis că voi face totul gratuit.
Adică să ajut (în cadrul Vize America) un copil cu o boală foarte rară, ce are nevoie de tratament medical experimental în SUA, să ajungă la spitalul ce îi sponsorizează șederea acolo și hotel/masă, pentru părinți și pentru el, pentru toată durata de care este nevoie. Pentru că a fost ales între cei 5 candidați din toată lumea, care să primească gratuit acest tratament ce îi dă speranță să treacă de vârsta la care cei cu această boală mor (aprox. 10 ani).
Intenționat nu dau detalii care să atragă „ulii” din presă, ci vă spun doar cât se poate, pentru a proteja intimitatea celor implicați și, cel mai important, să ne simțim încurajați să alegem, în acel moment de cumpănă internă, să acționăm. Să spunem da.
Poți spune DA.
DA, pentru a petrece poate mai mult timp în a ajuta pe cineva, gratuit, decât a-i face-o contra cost.
DA, pentru a face și ceea ce clientul ar trebui să facă.
DA, pentru a suna încoace și-ncolo să intervii pentru ca lucrurile să meargă.
DA, să sugerezi modificări care să explice mai clar, în documente emise de instituții de stat și private, despre ce e vorba și să ajute cazul să fie rezolvat.
DA, să răspunzi la telefon din vârf de munte, în timpul de familie, pentru că recunoști numărul apelantului și știi că de unde te sună e foarte greu să mai prindă semnal.
DA, să stai pe WhatsApp cu cadrele medicale și să produci documentația medicală ce trebuie trimisă în ambasada SUA, pentru a cere o programare de interviu de urgență.
DA, să suni înapoi de câte ori se întrerupe legătura telefonică cu familia, ce locuiește într-o zonă „fără acoperire” bună și fără telefon fix în casă. Ce „lux” pentru unii, un telefon fix, când noi, la oraș, le-am cam aruncat din casă de mult.
Sau poți spune NU.
NU, pentru că e „bătaie de cap” prea mare.
NU, pentru că e de comunicat cu prea multe instituții și entități din mai multe țări.
NU, pentru că va dura câteva săptămâni, ținându-mă „încurcat”, când aș putea lua alți clienți, mai expeditivi, cu cazuri mai „simple”.
NU, pentru că de ce să mă implic, că nu e vorba de copilul meu și nu le pot garanta părinților că vor merge cu el la tratament.
Dar, ca părinte și ca om, nu mă pot gândi decât la superba zi când, la nunta lui, la peste 25 de ani de viață (din care 15 pe care i-a primit în dar, în urma terapiei acesteia), voi putea merge să îi urez „Casă de piatră!” și să ne bucurăm cu toții de faptul că am ales să spun DA, neascultând de toate cerebralele NU-uri din capul meu.
Știu. O să spui că e o poveste faină, dar nu poți TU să-i „salvezi” pe toți. Și nici nu trebuie. Pentru că EU sunt TU și TU ești EI, iar EI sunt NOI și NOI…. ei bine NOI putem face, împreună, lucruri extraordinare.
Trebuie doar să învățăm să spunem DA.
Articol din categoria: De suflet
0 comentarii