Ruga pentru parinti

Astazi m-am trezit ca simt un dor teribil de parinti, de locurile de bastina. Am pus mana pe telefon si am sunat acasa. Tata inca mai traieste si bunica. In rest s-au cam prapadit toti.

In alergatura si goana de astazi mai ai timp sa stai linistit, intins pe pat si inchizand ochii sa iti amintesti de copilaria ta? De mirosul frunzelor din „Padurea stejarilor”; de „Cetatea Soimosului” si jocul de v-ati ascunselea printre vechile ziduri; de insula din mijlocul Muresului, unde jucai fotbal in picioarele goale, desi astazi abia daca iti mai imaginezi ca ai intra in Mures?

Atatea momente unice si sublime care le-am trait, unice prin frumusetea lor si pentru oamenii care au fost in jurul meu atunci. Atatea clipe parca uitate, care uneori te traznesc si iti simti inima franta de dor. E ciudat…..oarecum. Cum sa-ti fie dor de ceva ce nu mai poti avea? Cum sa fi din nou adolescent, copil, pionier sau soimul patriei? Eh, revin…

Astazi am copii si eu la randul meu. In ziua de azi totul e mult mai rapid, parca e o lume data pe fast forward. Daca nu esti atent, pierzi totul. E greu sa diferentiezi intre lucrurile importante si cele urgente. E greu sa decizi daca sa petreci acum timp cu sotia si copiii sau sa tragi o fuga pana la birou unde ai ceva pending 🙁

Parintii mei nu au avut parca aceste framantari. Ei oare cum au reusit sa fie langa noi tot timpul? Oare cum reuseau, in lumea aia comunista imputita, sa ajunga la serbarile noastre la gradinita si scoala desi nu aveau masini si (uneori) nici benzina. Oare cum reuseau sa ne faca masa indestulatoare desi nu aveam toata varietatea pe care o au copiii mei astazi? Oare cum se descurcau sa ne cumpere haine si carti, se ne trimita in excursii si sa ne citeasca seara povesti?

Astazi exista copii care decat sa cheme pe tata sa ii apere in conflictele cu colegii, se rusineaza de el, ca „batranul” e ramolit si obtuz, limitat si needucat vezi Doamne.

Poate ai tai inca mai traiesc toti. Poate de mult nu ti-au auzit glasul, nu ti-au vazut fata. Poate de multa vreme nu mai stiu daca ti-e bine sau rau, daca ai de lucru sau ce pune pe masa. Poate nu mai pot de dorul tau.

Tu alergi in ocupatiile tale zilnice si uiti ca ei se frig de dor si lacrimile ce li se scurg seara din ochi, curg si pentru tine, de dorul tau. Hai sa incepem o revolutie. Nu, nu din aia unde cerem salarii, joburi si butelii.

Hai sa revolutionam felul in care copiii de azi privesc pe parinti. Hai sa recunoastem si sa le-o spunem, ca le datoram totul. Poate sunteti certati. Poate a fost o cearta dintr-o prostie. Fa tu primul pas. Hai, nu e greu, pune mana pe telefon si suna-i. Daca numai unul mai e in viata, suna-l/o.

Apoi, hai inapoi si lasa un comentariu. Nu uita sa amintesti:

1. De cat timp nu le-ai mai vorbit/vazut/sunat.

2. Care din cei doi iti mai traieste (mama sau tata sau amandoi).

3. Cum te simti DUPA discutie.

2 comentarii

  1. eu, sambata si suminica imi aduc cel mai mult aminte de copilarie, devin nostalgic si observ cat de mult s-a schimbat lumea, parca este mai rea, mai egoista. Lumea messenger si iPhone

    petrisor socols last blog post..Episode #20: Symphonic Guitars

  2. eu duc dorul bunicilor (ca ei m-au crescut pana sa merg la gradinita si tot la ei eram toate vacantele de care imi aduc aminte); nu ii mai am ca s-au dus amandoi (cei din partea mamei) si am zile cand imi dau lacrimile gandindu-ma cat de mult si-ar fi dorit bunica fie la nunta mea, sa isi vada stra-nepotul si sa ma stie la „casa mea” si bunicul ce mandru ar fi fost de primul lui stra-nepot (ca a avut tot nepoate 🙂 ). Ei, dar stiu eu o vorba :”life is a bitch, and than you die”…

Adaugă un comentariu

Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii! Adresa de email nu va fi publicată.